Sari la conținut

Foaia de vineri, 20 noiembrie 2026

Agro Azi

Jurnal de câmp pentru fermierul român

  1. Ian
  2. Feb
  3. Mar
  4. Apr
  5. Mai
  6. Iun
  7. Iul
  8. Aug
  9. Sep
  10. Oct
  11. Nov
  12. Dec

Noiembrie în câmp. Arături de toamnă, ultimele însămânțări și adăposturi pregătite pentru iarnă.

Dozele optime de azot pentru grâu, stabilite de cercetările românești

Publicat
Citire
3 min

Cum dictează stadiul plantelor momentul fertilizării?

Optimizarea fertilizării cu azot la grâu: rezultatele studiilor românești de lungă durată

Analiza datelor colectate pe parcursul a mai mult de trei decenii la stația de cercetare din Fundulea, în intervalul 1967–2005, a permis stabilirea unor praguri precise pentru administrarea îngrășămintelor la cultura de grâu. În cazul în care grâul este cultivat în rotație după porumb, nivelul optim din perspectivă economică al aportului de azot s-a situat în jurul valorii de 110 kg pe hectar.

Situația se modifică semnificativ atunci când premergătoarea este o leguminoasă, pentru că în acest scenariu, media calculată pentru perioada 1976–2005 indică o doza optimă considerabil mai redusă, de doar 70 kg/ha.

Aceste concluzii, publicate în anul 2007 în cadrul revistei științifice emise de Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare Agricolă (INCDA) Fundulea, subliniază importanța adaptării strategiei de fertilizare la specificul culturii premergătoare.

Momentul aplicării îngrășământului este la fel de crucial precum și cantitatea. Studiul menționat arată că, pentru a obține randamente maxime, azotul trebuie introdus în sol cel târziu până la ultima zi a lunii martie. La acea dată, planta se află în faza critică de alungire a tulpinii, perioadă caracterizată printr-o cerință extrem de ridicată atât de apă, cât și de nutrienți.

Dacă administrarea este întârziată, după ce a început înspicarea, pierderile de recoltă devin vizibile, fenomenul fiind agravat în anii cu precipitații reduse.

Variația anuală a dozei optime este un aspect esențial reținut din experiențele de la Fundulea.

Nici în fiecare an nu este necesar același volum de nutrienți; la grâul crescut după porumb, pragurile economice au oscilat între 55 și 140 kg/ha, iar la grâul plasat după fasole, intervalul a fost mai îngust, cuprins între 50 și 83 kg/ha.

Identitatea plantei premergătoare influențează direct necesarul de fertilizare.

Datele INCDA Fundulea indică faptul că productivitatea maximă s-a înregistrat când grâul a urmat mazărea, în timp ce cele mai scăzute recolte s-au obținut după sfeclă de zahăr.

Există o corelație clară: dacă cultura anterioară nu a fost fertilizată, grâul va solicita un aport suplimentar de azot. Pe măsură ce premergătoarea a primit doze mai mari de îngrășăminte, necesarul propriu al grâului a scăzut proporțional.

Stațiunea de Cercetare-Dezvoltare Agricolă (SCDA) din Turda oferă o altă perspectivă valoroasă asupra impactului rotației culturale.

În perioada 2012–2014, grâul semănat după soia a depășit cu 273 kg/ha producția variantelor cultivate după porumb.

Acest avantaj se explică prin capacitatea soiei de a fixa în sol o cantitate estimată de 80–120 kg/ha de azot, conform lucrării semnate de cercetătoarea Valeria Deac și publicată în 2015.

Încă din 1982, cercetătorii Salontai și Muntean au realizat o clasamentare detaliată a premergătoarerilor potrivite pentru grâu, specifică zonei Câmpiei Transilvane. Pe primul loc s-au clasat leguminoasele (mazăre, soia, fasole, bob), urmate de borceag, rapiță, trifoi roșu și cartofi timpurii. Pe poziția a doua au fost situate sfecla de zahăr, porumbul timpuriu și semitimpuriu, precum și floarea-soarelui.

Cerealele precum grâul, orzul, ovăzul, sorgul, iarba de Sudan, dar și alte plante, au fost considerate premergători mediocre sau slabi.

Impactul direct al azotului asupra productivității a fost cuantificat prin măsurători efectuate la Turda, în cadrul unor experiențe inițiate încă din 1967. În anii 2012–2014, loturile neîngrășate cu azot au generat o producție de 3.702 kg/ha.

Introducerea unei doze de 40 kg/ha a determinat o creștere a recoltei la 5.030 kg/ha, în timp ce o doză de 120 kg/ha a dus la un nivel de 5.884 kg/ha.

Calculul pe unitate arată că primele 40 kg de azot au adus un plus de 1.328 kg de boabe pe hectar, adică aproximativ 33 kg de boabe per kilogram de nutrienți.

Următoarele 80 kg de azot au contribuit cu încă 854 kg, ceea ce înseamnă un randament marginal de doar 11 kg de boabe per kilogram de azot.

Aceste date, prelucrate din lucrarea respectivă, evidențiază scăderea eficienței marginale pe măsură ce doza crește.

Azotul a fost distribuit egal, jumătate toamna și jumătate primăvara, la reluarea activității vegetative, pe fundalul soiului Dumbrava. Semănatul a avut loc în prima zecioare a lunii noiembrie, o perioadă considerată mai târzie decât fereastra optimă locală, situată între 7 și 15 octombrie.

Mecanismul acțiunii azotului implică creșterea numărului de spiculțe în spic și a florilor fertile din fiecare spiculțe, ducând la un număr mai mare de boabe și la o conținut proteic superior.

Interdependența dintre precipitații și fertilizare a fost analizată la Fundulea pe o perioadă de 36 de ani (1967–2003). S-a constatat că sporurile de producție generate de azot au fost strâns legate de volumul ploilor din aprilie-mai, cu un accent special pe lunile aprilie. Fiecare milimetru de precipitații a generat un plus de 22 kg de boabe pe hectar atunci când azotul era unicul factor de fertilizare. În prezența unui fundal fertilizat cu fosfor, acest indicator s-a dublat, ajungând la 36–42 kg de boabe per milimetru de ploaie. Creșterea sporului a fost liniară odată cu intensitatea ploilor, până la atingerea pragului de 110 mm.

Indiferent de condițiile hidrice, combinarea unei doze de 120 kg/ha de azot cu 80 kg/ha de fosfor (P2O5) a asigurat o creștere substantială a producției în majoritatea anilor monitorizați.

Distribuirea temporală a azotului, fie toamna, fie primăvara, a oferit rezultate medii similare la Fundulea pe termen lung. Totuși, în anile cu precipitații abundente atât în sezonul rece, cât și la începutul primăverii, aplicarea exclusivă în perioada primăverenică a demonstrat o superioritate clară. Divizarea dozei totale între cele două perioade a îmbunătățit coeficientul de utilizare a îngrășămintelor cu 8–9%, ceea ce înseamnă că plantele au asimilat o proporție mai mare din nutrienții disponibili.

În practica agriculturii conservative, INCDA Fundulea recomandă o abordare prudentă: la momentul semănatului, se administrează o fertilizare de pornire echivalentă cu 10% din doza optimă economică de azot.

Ce se întâmplă când deficitul de apă se accentuează?

Pentru cerealele de toamnă, broșura instituției din 2022 sugerează că între 40% și 60% din această doză optimă pot fi aplicate în cursul vegetației, fracționat în două etape.

Documentul avertizează că dozele mari de îngrășăminte chimice pot amplifica efectele negative ale secetei.

În cazurile în care deficitul de apă se accentuează, fracțiile ulterioare de azot pot fi renunțate pentru a limita riscurile.

Pe solurile argiloasile (argiluvisoluri), din zonele umede, sau pe solurile ușoare, procesul de levigare a azotului este mai intens, conform unui studiu publicat în revista AGRIMEDIA în aprilie 2017.

În aceste condiții, o treime din doză este aplicată la pregătirea patului germinativ, iar restul se administrează primăvara, ca doză corectivă, având în vedere precipitațiile din toamnă-iarnă și starea fiziologică a grâului la ieșirea din repaus.

Detalii suplimentare pot fi găsite în articolul AGRIMEDIA din 15 aprilie 2017, intitulat „Epoca de aplicare a îngrășămintelor minerale la cultura de grâu de toamnă”.

Stadiul de dezvoltare a plantelor dictează momentul optim al fertilizării primăveratică. Dacă densitatea de plantare este scăzută, azotul se aplică cât mai devreme posibil, pentru a stimula formarea și înspicarea a cât mai multor frățegii.

Adăugarea a 30–50 de spice suplimentare pe metru pătrat poate genera un plus de producție de 300–500 kg/ha.

În schimb, dacă plantația este foarte densă, obiectivul nu este mai degrabă creșterea densității, deoarece un frunziș prea compact favorizează apariția bolilor și fenomenul de cădere.

În acest caz, aplicarea se face mai târziu, când spicul se află la o distanță de 1–2 cm deasupra zonei de înfrățire. Adminstrarea azotului în fazele tardive, precum mijlocul alungirii paiului sau faza de burduf, nu aduce beneficii de producție, conform aceluiași articol. Mai mult, întârzierea crește costurile și vulnerabilitatea plantelor la boli, aspect尤 pronunțat în anii cu umiditate ridicată.

Uniformitatea aplicării este la fel de importantă; alternanța dintre benzi puternic fertilizate și benzi slab fertilizate sau nefertilizate reduce producția medie și eficiența globală a azotului.

Sinergia dintre azot și fosfor este un pilon fundamental al productivității. Lucrările de la Fundulea confirmă că azotul este principalul motor al producției, iar interacțiunea sa cu fosforul este pozitivă. Creșterea maximă a recoltei rezultă din efectul cumulativ al ambelor elemente. La Turda, impactul fosforului a fost maxim atunci când a fost combinat cu azotul, într-un raport de 0,8 la 1. Rolul fosforului include facilitarea înrădăcinării și înfrățirii, precum și sporirea rezistenței grâului la iernare, cădere și agresiunile fitopatologice. Deoarece fosforul se fixează în profunzime, acesta trebuie încorporat la aratura de bază, zona unde se concentrează radacinile.

Aplicarea superficială a superfosfatului, fie iarna, fie primăvara, lasă nutrienții la suprafață, în afara zonei de absorbție a rădăcinilor, așa cum se precizează în articolul din 2017.

Un alt aspect critic este influența fertilizării asupra chimiei solului. Pe cernoziomul cambic din Fundulea, pH-ul a înregistrat o scădere în perioada 1966–2006. Reducerea cea mai abruptă, până la valoarea de 5,21, s-a observat la loturile tratate cu azot fără fosfor, într-o doză medie de 150 kg/ha, în special sub formă de azotat de amoniu.

Prezența fosforului a atenuat această tendință: la o doză de 75, pH-ul mediu pe 40 de ani a ajuns la 5,62.

Pe lotul martor, nefertilizat, pH-ul a scăzut de la 6,42 la 5,68, ca urmare a mineralizării naturale a humusului, conform lucrării publicate de Ionuț Țințișan în 2009.

Conținutul de fosfor mobil din stratul de 0–20 cm a scăzut de la 46 ppm pe solul nefertilizat la 16 ppm, iar la 15 ppm în zonele cu aplicare exclusivă de azot.

Grâul preferă un interval de pH cuprins între 6 și 7,5.

Amendamentele pe bază de calciu devin necesare acolo unde pH-ul suspensiei apoase coboară sub 5,8, iar gradul de saturație în baze este sub 75%.

Comparativ cu alte cereale, grâul de toamnă are un profil diferit de consum al nutrienților.

Acesta utilizează 26,5 kg de azot pentru fiecare tonă de boabe și paie obținute, în timp ce orzul și orzoaica necesită 23 kg.

Aceste valori, furnizate de Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare pentru Pedologie, Agrochimie și Protecția Mediului (ICPA), permit calculul faptului că o recoltă de 6 t/ha de grâu extrage din sol aproximativ 159 kg de azot.

Primăvara, orzul de toamnă are cea mai scurtă perioadă de absorbție dintre cerealele de toamnă, de doar 90–100 de zile. În acest interval, planta consumă circa 85% din elementele nutritive, conform datelor din decembrie 2023.

După culturile care consumă mult azot sau cu cicluri de vegetație lungi, 25–35% din doza totală de azot se aplică la pregătirea patului germinativ, restul primăvara, foarte devreme.

Soiurile de tip Miraj trebuie să iasă din iarnă cu 3–4 frățegii bine dezvoltate.

Pentru acestea, doza economică optimă de azot se situează între 90 și 120 kg/ha. La orzul destinat fabricii berii, azotul nu se aplică după leguminoase, iar după alte plante se administrează în cantități reduse.

Mai multe informații sunt disponibile în articolul AGRIMEDIA din 10 decembrie 2023, „Fertilizarea culturii de orz de toamnă”.

Mai multe din Agricultura

Scrisori de la fermieri

Nicio părere încă. Dacă ai trecut prin ceva asemănător în fermă, spune-ne.

Scrie o părere

Părerile sunt citite de un moderator înainte să apară. Datele tale sunt tratate conform politicii de confidențialitate.